Școala românească visează la olimpici, dar îi uită pe copiii „obișnuiți”

  • 7 februarie 2019, 12:35

În general, lumea în care trăim e formată din oameni obișnuiți.

Nu avem toți vocația geniului. Nu toți ne-am născut având șansa unei înțelegeri superioare a universului sau sclipirea unor abilități remarcabile.

Cei mai mulți dintre noi avem un bagaj genetic modest. Putem spera doar că vom avea norocul unei educații care să repare. Să șlefuiască. Să eficientizeze la maximum capacitatea fiecăruia dintre noi de a se adapta la mediul înconjurător. Să ne facă responsabili față de cei din jurul nostru și față de noi înșine. Conștienți de trecut și de viitor. Capabili de a fi fericiți.

Acesta ar trebui să fie scopul primordial al educației.

E un deziderat, să recunoaștem, încă greu de atins.

În viața de zi cu zi, prezența sau absența educației e o realitate ce ne afectează în mod direct. Poate fi vecinul, prietenul sau colegul de serviciu. Poate fi șoferul care te depășește pe linia de tramvai sau medicul de familie din cartier. Funcționarul de la ghișeu sau instalatorul care îți repară chiuveta. Poate fi fata pe care vrei să o inviți în oraș și, poate, îți va fi soție și mama copiilor tăi.

 

Societatea românească are o fascinație pentru geniu. Pentru apartenența la elite. O obsesie de-a dreptul. Indiferent de cât de adâncă e prăpastia istorică în care ne aflăm, vom clipi vesel ori de câte ori vom auzi de olimpici, Hagi și Nadia Comăneci. Ne hrănim cu iluzii și refuzăm să ne acceptăm mediocritatea. Poate pentru că ne-a însoțit mereu de-a lungul istoriei.

 

Toate astea au ca numitor comun educația. Calitatea relațiilor dintre noi este influențată de cât de mult i-a păsat școlii de tine în copilărie și adolescență. Da, școala nu e doar etapa aia de care trebuie să scapi repede ca să ajungi să câștigi bani. E prăjina cu care îți ții echilibrul mergând pe sârma vieții de zi cu zi. Cu cât educația a fost mai consistentă, cu atât ești mai sigur pe tine și mai rațional în alegerile făcute.

Societatea românească are o fascinație pentru geniu. Pentru apartenența la elite. O obsesie de-a dreptul. Indiferent de cât de adâncă e prăpastia istorică în care ne aflăm, vom clipi vesel ori de câte ori vom auzi de olimpici, Hagi și Nadia Comăneci. Ne hrănim cu iluzii și refuzăm să ne acceptăm mediocritatea. Poate pentru că ne-a însoțit mereu de-a lungul istoriei.

 

Citeste mai mult pe republica.ro

Sursa: republica.ro