Tizic

  • 31 ianuarie 2019, 22:20

O veste grea, venită din nordul înzăpezit al țării, a lovit în sufletele noastre: doi bătrâni dintr-o comună botoșăneană au murit de frig în casă, sub plapumă.

Presa a publicat știrea fără alte lămuriri, lăsând pe seama imaginației contextul sinistru.

Și nu puteai să-ți imaginezi decât un sat sărac, dintr-o zonă unde focul încă se face cu tizic – turte de bălegar amestecat cu paie, uscate la soare; și, mai ales, un sat dezbinat, cu legăturile umane rupte până la cea mai subțire fibră, încât niște amărâți pot pieri de frig sub ochii vecinilor.

Și asta într-o țară unde există cât de cât un sistem de ajutor social, niște subvenţii la încălzire, asistenți plătiți de stat.

Comuna Vorniceni, unde au murit cei doi soți, e chiar în mijlocul județului Botoșani, poate un deget mai sus de linia centrală.

Și totuși e izolată cumva de restul județului.

Gara Vorniceni, aflată pe linia Iași-Dorohoi, de-a lungul râului Jijia, e o ruină, asemenea mai tuturor gărilor de pe acea linie.

Frumoasele clădiri de cărămidă roșie, cu tărie de cremene, construite după același tipar între 1890 și 1896, au acum acoperișurile năruite. Prin ferestrele sparte, vântul înnoadă colaci de zăpadă.

Pe aici mai trece de două ori pe zi un trenuleț particular, cu două vagoane hârbuite. Lasă unu sau doi călători şi ia tot pe-atâția, într-un exercițiu aproape fără rost.

Gara numită Vorniceni e la 8 kilometri de Vorniceni. Așa că e ca și cum n-ar fi.

Drumurile neînsemnate care taie comuna, pe lângă aceea că nu leagă centre importante, deci nu prea ai avea de ce să ajungi pe-acolo, mai sunt și proaste, iar acum sunt îngustate de zăpada de jumătate de metru adunată pe margini.

Cum vii dinspre Roma – comuna Roma, din Botoșani –, de pe coama dealului se vede Vorniceniul, un pumn de cenușă zvârlit pe un ștergar, câteva case și câțiva copaci ițindu-se ici și colo din cojocul alb.

Binevoitoare, zăpada acoperă totul, ca-ntr-o poveste. Abia când intri pe ulițe vezi satul adevărat.

Un convoi mortuar taie o cicatrice neagră pe fața zăpezii. Peste capetele oamenilor fâlfâie prapurii bisericești și drapelul național. Un drapel mare, cu lance în vârf, purtat solemn pe umeri de un sătean.

– La noi așa se obișnuiește, zice preotul Ciprian Ivanovici, așa s-a moștenit. Așa am prins obiceiul ăsta când am venit în parohie și așa îl duc mai departe. Cred că a rămas din vremea când mai aveam veterani de război în sat și se scotea steagul țării la îngropăciune.

Se mai scotea și la văduve de eroi căzuți pe front sau la văduve de veterani. Acum, dacă mortul e de parte bărbătească și a făcut armata, îl ducem la groapă cu drapel.

Cu numai câteva zile înainte, pe acest drum au fost duși cei doi soţi găsiţi morţi în casă. Amândoi odată. O dublă înmormântare, cum n-a mai fost de mult în sat.

Bărbatul era născut în 1955, deci nu era veteran de război. Dar fiindcă făcuse armata, drapelul cel frumos, cu vultur de aur pe stemă, l-a însoțit la groapă.

Ce mângâiere va fi fost pentru îndurerații lor copii să-și vadă părinții onorați astfel! Căci nu e puțin lucru să ai tricolorul la înmormântare, tu, om simplu, răpus de ger într-un sat ce miroase a fum de bălegar.

Alții muncesc pe brânci o viață întreagă, lasă în urma lor ceva pentru generațiile următoare − o operă, un edificiu, o descoperire genială, alții își dau viața eroic pentru a se ridica la cinstea drapelului.

– Păi nu e așa sigur că au murit de îngheț, zice părintele Ivanovici. S-au îmbătat amândoi, că le cam plăcea – și, zicând asta, părintele arată cu degetul mare spre gură, semnul băuturii –, și, de beți ce erau, nu și-au mai făcut focul în sobă. Dumnezeu să-i ierte!

Știrea cu bătrânii nevoiași care au murit de frig sub plapumă, neavând lemne de foc, de s-a înfiorat tot românul, se destramă deodată în mijlocul satului, pe ulița străbătută de alt mort, de data asta de moarte bună.

– Și i-ați înmormântat așa, cu steagul?

– Dacă el a făcut armata...

Nu e prima oară când ziarele amputează din corpul unei știri acele părți care i-ar strica senzaţionalul.

Se întâmplă ades ca, punând una peste alta știrea și realitatea, să rămână ceva pe dinafară ori din una, ori din cealaltă.

O suprapunere perfectă nu există decât în manualele de jurnalism și, poate, în unele țări cu o tradiție de presă mai solidă.

Dar foc fără fum nu iese nici măcar la ziariștii însetați de senzațional, îți spui încercând să găsești balamaua care leagă realitatea de știre.

Soții Eugenia şi Mihai Ionesei din Vorniceni − de 63, respectiv 64 de ani − au murit de hipotermie. Asta e clar. Așa zic certificatele de deces.

Cei de la Salvare i-au găsit pe amândoi sub plapumă. Așa cum se culcaseră: îmbrăcați, strânși unul într-altul.

El era mort-mort. Și înghețat bocnă. Un țurțure uman. Cu o mână își ținea femeia de mijloc, iar cealaltă îi înțepenise într-o poziție nefirească, deasupra capului.

 

Citeste mai mult pe pressone.ro

Sursa: pressone.ro