Un maldăr de gunoaie pe podeaua sălii de clasă și profesori care nu își „văd” elevii. Ieșirea din bulă, în România rurală

  • 9 aprilie 2019, 23:00

E luni dimineață. Ajung la birou în centrul Bucureștiului. La gura de metrou Piața Romană e deja plin de oameni, mulți dintre ei puști și puștoaice de liceu, pe ici pe colo câte un student rătăcit și întârziat la cursuri. Un el și o ea, trecuți de 70 de ani, se așază în fața unei patiserii așteptând deschiderea magazinului. Se țin de mână, iar iubirea lor pare pe cât de decentă, pe-atât de intensă și nezdrunciantă. Îmi fac loc printre oameni și o iau grăbit spre pe o străduță păzită de bariere și oameni înarmați ce par că se uită la tot ce mișcă. Păzesc una dintre cele mai importante ambasade prezente în România.

Ajung la ușa blocului, caut cheia și urc un etaj, bâjbâind scările. Sunt primul care ajunge. Mă simt ca într-un loc tare cunoscut pe care-l pot modela după propriile nevoi. E un loc în care copiii, bursieri ai fundației Seeding Knowledge sau refugiațicare primesc sprijin de la Activ Random, au activități în fiecare săptămână. Locul poartă amprenta lor – tablouri pictate de copii, sute de cărți potrivite pentru vârsta lor și aranjate într-o bibliotecă tare colorată, table și poze care vorbesc despre ei. Acum aproape 3 ani când am acceptat să fac parte din echipa fundației am plecat cu gândul că prezența mea aici poate aduce transformare în bine pentru oamenii cu care interacționez. În continuare cred asta și muncesc zi de zi pentru a contribui la creșterea copiilor sau adulților din preajma mea.

Tot din pasiune pentru educație, învățare și creștere a venit și dorința de a merge în comunități rurale și de a lucra cu profesorii de acolo. De vreo câteva săptămâni dorința s-a transformat în realitate. Îmi deschid laptopul, citesc mailurile, îmi planific lucrurile pentru întreaga săptămână, completez câteva rânduri într-un Excel și văd că timpul a trecut mult mai repede decât aș fi crezut. Se face 12 așa că plec repede la autoservirea din colț, mănânc pe grabă și plec spre sudul Bucureștiului, la o altă stație de metrou de unde trebuie să iau autobuzul ce avea să mă ducă în satul din sudul țării. E neobișnuit de cald pentru luna martie, așa că îmi dau geaca jos de pe mine, îmi pun rucsacul în spate și încep să o iau la pas alergător către autogara improvizată. Muncitori de la drumuri și poduri sparg asfaltul, lăsând în urma lor o dâră mare de praf într-un zgomot infernal produs de tot felul de mașinării care mai de care mai mari și impunătoare.

E unu și zece. Întreb în stânga și-n dreapta dacă e vreun autobuz care pleacă în satul unde am treabă. După două încercări aflu unde e parcat și văd că e mare, semn că voi avea loc pe scaun și poate voi reuși să mai citesc. Intru pe ușa din mijloc unde soarele încă nu bătea. Întreb o bătrânică dacă mașina trece pe unde am eu treabă, îmi zice că da, după care mă așez pe un scaun ceva mai în spate. Ratasem cursa de dinainte cu 10 minute. Acum aveam să aștept aproape o oră până când autobuzul avea să o ia spre destinație. O oră în care am avut vreme să observ o realitate ce m-a scos poate din bula în care trăiesc. Mă așez pe scaun și văd în razele soarelui cum mii și mii de fire de praf se ridică și încep să se războiască unele cu altele. Privire îmi fuge acum și spre podeaua mașinii unde văd de la semințe la pungi de corn, pufuleți. Îmi spun că poate a fost o zi grea pentru șofer și nu a avut timp să facă ordine ori să-i roage pe oameni să păstreze curățenia.

Minutele trec și autobuzul începe să se umple cu oameni: copii care vin de la liceu, adulți care vin de la spital, bărbați și femei care au venit pentru cumpărături sau care pleacă acasă de la muncă. Printre ei sunt si oameni ceva mai închiși la culoarea pielii. Mi-a sărit asta în ochi pentru că pe locurile din față erau așezați oamenii ceva mai deschiși la ten. Locurile din spate sunt ocupate în cea mai mare parte de copii și adulți de etnie romă. Stau și mă întreb dacă nu e pur și simplu hazardul, pentru ca mai apoi să ajung în mijlocul unei certe între români și romi. Motivul scandalului – locurile prea multe ocupate de romi  și românii rămași fără scaune. De la sudălmi mai mult sau mai puțin auzite, până atunci am văzut cum ura față de cei diferiț prinde contur. Empatia ori toleranța păreau cuvinte străine pentru majoritatea adulților din autobuz. Copiii însă, fie că erau români, fie că erau romi, stăteau unii lângă alții pe scaune, vorbeau, chicoteau, ascultau muzică, își împărțeau gume.

O luăm spre ieșirea din București pe un drum unde se circula bară la bară. Până la drumul de centură a capitalei facem cam 30 de minute, timp în care căldura mă toropește și ațipesc. Mă trezesc la auzul claxoanelor de tiruri. Lăsăm în urmă orașul și o luăm spre lumea satului din sudul țării. Vilele impunătoare sunt vecine cu case țărănești care stau să se dărâme. Pe marginea drumului, în șanț sau pe câmp, stau falnice gunoaiele care sunt puse în mișcare de vântul din Bărăgan. Cum ne îndepărtăm de București drumul devine din ce în ce mai prost, plin de gropi. În autobuz e zarvă multă. În față se aude cum un copil plânge iar fața femeiii ce-l ținea în brațe era roșie, semn al furiei și disperării zic eu. Îl întreb pe puștiul de lângă mine dacă mai avem mult până la școala din sat și-mi spune că e la două stații mai încolo. Casele colorate țipător se întrepătrund cu bordeie parcă de acum 50 de ani, cu pomi în floare, geamuri ce au rame sculptate în lemn, hornuri din care încă mai iese fum, băbuțe care pe ici pe colo stau la câte-o poartă ce are lângă o băncuță de lemn.

Autobuzul oprește în fața unei biserici impunătoare însă în curtea căreia una adevărat uragan s-a pornit și mătură gunoaiele depuse peste iarnă sau ierni. Peste drum, printr-o intrare mai ferită și cu niște porți uriașe din fier e una din clădirile școlii. Intru timid, nci urmă de om prin curte. Doar găinile vecinilor și vreo doi dulăi dau viață locului, restul e pustiu. Urc treptele acoperite cu gresie și intru în școală. Un hol mare mi se arată în față. Urc la etaj acolo unde știam că sunt orele la care aveam să asist. Nu știu exact care e clasa așa că-mi bag capul în fiecare dintre ele acolo unde ușa e deschisă. Mă opresc în prima clasă și mă mai uit o dată. Un maldăr de gunoaie, hârtii, pixuri, creioane, cutii de lapte, cornuri pe jumătate rupte, tronau pe podeaua care cândva era acoperită cu un parchet maroniu, astăzi înnegrit de la gumele de mestecat și praful depus. Stomacul mi s-a făcut cât un ghem și stau și mă întreb cum cineva poate învăța într-un așa spațiu. Unele dintre picioarele băncilor sunt șubrede și gata să pice, scaunele par a fi din coajă de lemn mai mult și mai puțin din scândură sau furnir. 

În cele din urmă ajung în clasa pe care o căutam. Trec pe lângă cojile de semințe puse grămăjoară pe o bancă, cu intenția să merg undeva în spatele clasei pentru a putea observa pe îndelete procesul. Însă cum băncile erau răsfirate într-un adevărat labirint m-am oprit în prima care mi-a ieșit în cale. Pe geamurile întredeschise intră pale de vânt și dau un aer respirabil locului. Perdelele noi sunt semn că aici au avut loc investiții. Stau și mă întreb însă cât de folositoare or fi ele într-o școală în care vopseaua nu a mai fost de ceva ani înlocuită ori în care mobilierul pentru materiale școlare în loc de ferestre din sticlă are pusă hârtie îngălbenită de vremuri. Încerc din toate puterile să fiu atent la ce se întâmplă în sala de clasă, la dinamica dintre elevi, la cum facilitează învățarea profesorul, însă atenția mea e furată de ce văd de jur împrejur. În banca unuia dintre copii, vreo 10 cutii cu lapte stau și-și așteaptă rândul spre a fi băute. Restul cutiilor goale fac zid de apărare în jurul coșului de gunoi.

 

Citeste mai mult pe republica.ro

Sursa: republica.ro