Am 36 de ani și-mi este încă frică

  • 15 mai 2018, 23:10

De când mă știu, mi-am dorit „să mă fac mare”. Motivele pentru care visam la viața mea de adult erau nenumărate, dar principalul gând era acela că oamenilor mari nu le este frică. Acum, la 36 de ani, dacă este să mă raportez la convingerea că oamenilor mari nu le este frică, aș putea conchide că încă sunt copil – deoarece nici până acum nu am scăpat de ea. Și am dubii serioase că voi scăpa vreodată.

Dintre toate emoțiile de bază cu care se naște ființa umană – frica, furia, tristețea, surprinderea, dezgustul și bucuria – cea mai familiară mi-a fost mereu frica. Acea senzație de neliniște, agitație și vigilență, care te face să vezi viitorul mult mai întunecat decât ar fi cazul, care te convinge că ești mult prea mic și neputincios pentru îndeplinirea visurilor tale sau care îți blochează luciditatea și te împinge să reacționezi ca un nătărău, în ciuda faptului că ai dovada unui IQ peste medie. 

Copil fiind, eram ferm convins că adulții nu se confruntă cu astfel de dificultăți și – chiar dacă nu am crescut în vreo familie de eroi – mereu mi-a fost greu să identific frica în ochii adulților care mă îngrijeau. Păreau să reacționeze foarte diferit de mine. Reacțiile mele obișnuite la frică erau retragerea, evitarea, izbucnirea în lacrimi, pierderea glasului (ca să nu zic... muțenia) și încingerea obrajilor, ca plita pe care cocea mama vinete în ultimele zilele caniculare de august. În mintea mea, vedeam frica asemeni unui semafor – un semn uriaș pe care scria mare și cu un roșu intens „STOP“, indicându-mi că ceva sau cineva este extrem de periculos și, dacă voi continua să mă apropii, mai mult ca sigur, ceva oribil se va întâmpla. Din vasta literatură de specialitate pe care am buchisit-o mai apoi în căutarea leacului perfect, am aflat că emoția de frică resimțită în mod repetat se numește anxietate; că ceea ce la început este doar o emoție creată de-al meu creier ajunge să devină o stare care-mi distorsionează gândirea, acțiunile și stima de sine. Așadar, e lesne de înțeles de ce am vrut să mă fac mare. Fără să știu că adulților le este deopotrivă frică (doar că manifestarea ei este ceva mai subtilă, codată și deseori bine mascată).

În calitate de terapeut de cuplu și familie, recurg de regulă la exemple despre cum se resimte frica în sistemul nostru primar de apartenență – familia. Dar pentru că, sincer, uneori mintea mea se plictisește să mă audă vorbind despre aceleași lucruri, aș vrea de această dată să evidențiez cum se manifestă frica la locul de muncă, despre care am putea spune că e sistemul nostru secundar de apartenență. Este extrem de interesant că, din punctul de vedere al psihologului clinician, frica e ceva ce ține strict de individ; dar în calitate de terapeut relațional cu o gândire sistemică, pot spune că frica și anxietatea se cuibăresc în relațiile noastre, inclusiv în joburile noastre. Așa cum oamenii sunt anxioși, și sistemele profesionale pot deveni anxioase – iar sistemul mai mare va influența mereu sistemul mai mic. Adică anxiosul meu mediu profesional nu va face altceva decât să-mi stârnească și mai mult frica și anxietatea personală. Iar sistemele care nu fac ceva cu această anxietate nu au cum să supraviețuiască; ceea ce automat înseamnă că nici indivizii care le compun nu au cum să funcționeze prea bine.

Citeste mai mult pe republica.ro

Sursa: republica.ro